Comentariu: Mihail Eminescu — Sonete (III) (Când însuşi glasul…)

By #noiscriem 9/07/2013 ,

Poezia este o idilă. Poetul îşi reaminteşte un moment fericit, determinat de prezenţa iubitei.
Tema iubirii se împleteşte aici cu renunţarea, act sacrificial interior în Bhagavad-Gita, care determină dobândirea liniştii, a echilibrului şi armoniei interioare, exprimată prin versurile:„Când însuşi glasul gândurilor tace, / Mă-ngână cântul unei dulci evlavii”. Acest moment de echilibru face posibilă apariţia icoanei iubitei în oglinda conştiinţei şi cheamă, fiind convins că, pe teritoriul conştiinţei, poate comunica cu iubita devenită înger şi trecută în eternitate: „Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?/Din neguri reci plutind te vei desface ?”.
Iubirea ca amintire, iubita ca icoană este o altă nuanţă a temei iubirii în poezia lui Eminescu. Poetul se întreabă, dacă puterea iubirii va mai putea readuce, pentru o clipă, imaginea iubitei:„Răsai din umbra vremilor încoace, /Ca să te văd venind— ca-n vis, aşa vii !”.
Reconstituirea imaginii iubitei, aplecată deasupra sa, zâmbetul ei îl retrăieşte cu intensitate: „ Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, /A ta iubire c-un suspin arat-o”.
Iubirea rămâne în sufletul poetului după stingerea din viaţă a iubitei şi este atât de intensă, încât îi dă retrăirea senzaţiei că iubita este o prezenţă vie, fizică, apropiată: „Cu geana ta m-atinge pe pleoape, /Să simt fiorii strângerii în braţe”.
Trecutul rămâne însă o proiecţie de conştiinţă, afectul îşi păstrează, ca şi în poezia La steaua, vigoarea, dar realitatea nu poate fi schimbată: „Pe veci pierduto, vecinie adorato !”
Poezia este o idilă subtilă între poet şi imaginea iubitei, redefinind cu o altă nuanţă sensul de idilă, ale cărei ecouri le regăsim în meditaţia La steaua.


Ar putea să îți placă și:

0 comments